Anii copilăriei și adolescenței sunt foarte importanți, deoarece pun bazele pentru viața matură, iar capacitățile formate influențează în mod direct sănătatea mintală a persoanei respective.
Jean Jacques Rousseau consideră adolescenţa ca fiind o ,,a doua naştere, o trezire” a fiinţei umane, o conştientizare intensă faţă de lucrurile abstracte ori mai puţin cunoscute.
“Tinerii și copiii au nevoie de libertate, de lipsă de constrângeri din partea părinților, pentru a putea experimenta în mod natural lumea”.
Jean Jacques Rousseau
Conform teoriei dezvoltării psihosociale a lui Erik Erikson, perioada 12-18 ani corespunde “conflictului între construirea identității și confuzia la nivelul rolurilor, relațiile determinante fiind cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni.”
Adesea se afirmă că adolescenţa este o perioadă a vieţii foarte „dificilă”, în care adolescenţii sunt puternic stresaţi şi instabili afectiv datorită faptului că trebuie să facă faţă unor schimbări enorme în viaţa lor, atât pe plan biologic, cât şi pe plan psihologic şi social.
În perioada adolescenței se dezvoltă abilitățile sociale precum abilitatea de a gestiona eficient relațiile cu ceilalți, de a empatiza și toate acestea se realizează prin interacțiunea cu colegii. Relaționarea pozitivă cu ceilalți este extrem de importantă pentru dezvoltarea sănătoasă a adolescentului. În interacțiunea cu aceștia, adolescentul își dezvoltă abilități de cooperare, de comunicare eficientă, de rezolvare a conflictelor, de rezistență la presiunea grupului etc.
Din punct de vedere biologic, adolescentul tinde spre echilibru, în schimb, din punct de vedere psihologic, transformările sunt extrem de rapide, spectaculoase și de maximă complexitate. Adolescentul este nonconformist și un luptător pentru îndeplinirea dorințelor sale, original în adoptarea soluțiilor urmărite, în modul de a privi și de a se adapta la lumea înconjurătoare.
Schimbări majore apar şi în plan social, adolescenţii petrec timp cu alte persoane de aceeaşi vârstă şi mai puţin timp cu părinţii şi familia. Totodată, adolescenţa este perioada în care se iau decizii importante pentru dezvoltarea persoanei şi se fac planuri cu privire la viitor.
Criza de originalitate reprezintă un ansamblu de schimbări bruște, de natură psihologică și socială, ce se bazează pe modificări biologice. Debutează la 12-14 ani la fete si la 14-16 ani la băieți (Golu, 2015). Autoarea susține ca această criză constă într-o izbucnire bruscă de revoltă ce se caracterizează prin negarea identității sale anterioare (cea de copil) si dorința de a obține statutul social al adultului.
Șchiopu (1997) consideră criza de originalitate ca fiind ansamblul conduitelor adolescentului, prin care acesta caută să armonizeze aspirațiile, atitudinile, conștiința de sine, cu condițiile concrete ale vieții în care trăiește. Cu alte cuvinte, această “criză” se referă mai ales la ceea ce îi este specific adolescentului, la modul în care evoluează dezvoltarea personalității sale. Autoarea mai sus menționată spune că “criza de originalitate” este o stare aparte, repetată un timp, prin care se valorizează independența, aptitudinile prezumtive de adult, intrarea în acest rol, atragerea atenției asupra faptului ca rolul i se cuvine și că trebuie acceptat.
Criza de originalitate sparge atmosfera calmă a familiei și dependența fără interogații a adolescentului față de adulții din anturajul său. Conduita opozantă a adolescentului este adeseori absurdă și disproporționată fată de coordonatele situației în care se exprimă. Treptat, acest caracter se atenuează, mai ales datorită faptului că i se recunoaște un nou statut în familie și este acceptată mai larg manifestarea independenței și a libertății pentru care s-a luptat.
Este perioada în care tânărului nu-i place să fie la fel ca toţi ceilalţi, îşi doreşte să nu fie nimeni ca el, să fie unic şi excepțional. Nu suportă banalitatea şi mediocritatea, de aceea caută să găsească moduri originale de a se face remarcat, motiv pentru care, criza de originalitate reprezintă unul din cele mai dificile momente din viața omului.
Adolescentul încearcă să-și construiască propriile valori, idei originale și privește principiile, valorile și ideile societății în mod critic. Apare astfel criza personalității ca o adaptare la o schimbare personală și la un statut social nou.
J. Rousselet distinge trei faze:
- prima fază este cea a revoltei, când adolescentul se opune subordonării faţă de adult, exprimând-o mai întâi prin protest ascuns, apoi deschis, adeseori scandalos;
- faza a doua este cea a închiderii în sine, dominată de examenul de conştiinţă;
- a treia fază este cea a exaltării şi afirmării, de fapt a manifestării depline a laturii pozitive a crizei.
Criza de originalitate are o latură pozitivă şi o latură negativă. Cea negativă se referă la dislocarea şi înlăturarea atitudinilor şi comportamentelor care au fost specifice copilăriei şi nu se mai potrivesc adolescentului. Latura pozitivă se referă la condiţiile speciale pe care le creează criza pentru creşterea rolului eului şi pentru manifestarea conştiinţei de sine şi apoi la cristalizarea ca atare a noi atitudini şi comportamente.
Manifestările crizei se referă și la originalitatea vestimentară şi a coafurii, la cultul muzicii, la aşa-zisul cult al personalității şi mai rar la originalitatea reală, alimentată de capacitatea creatoare, pozitivă.
Referințe
Golu, F. (2015). Manual de psihologia dezvoltării. O abordare pshihodinamica. Ed. Polirom.
Golu, P. (1994). Psihologia Copilului. EDP.
Sion, G. (2014). Psihologia vârstelor. Ed. Fundației Romania de Maine.
Șchiopu, U. (1997). Criza de originalitate la adolescenți. EDP.
